Pe undeva, Monica Iacob Ridzi nu există…

Sunt intr-un scurt turneu prin ţară. Aseară eram la Cugir. Stăteam de vorbă cu mai mulţi băştinoşi de pe acolo. Moment în care la tveu apare ştirea cu demisia lui Ridzi. O clipă de tăcere în cercul nostru strâmt, după care un băciuc, pe la vreo 60 de ani, fost profesor de mate, actualmente pensionar, loveşte: “da’ cine e Riţa asta şi de ce şi-a dat demisia?”. În grupul nostru ad hoc, tăcere. Apoi nişte dat din umeri. “Ceva pe la sport era fata asta”, zice unul mai tânăr. După care se reia subiectul de unde îl lăsasem înainte de se intromisiona ştirea în atmosfera grupului nostru…

Puteţi înţelege ce am simţit io în momentele alea? Io, informatul, io care ştiam toate detaliile cazului, io ancoratul în sinergia faptelor, io care am o datorie organică să stau să holbez simţurile către tot ce se întâmplă? Vă spun io cum m-am simţit: stingherit m-am simţit. Pentru că am văzut că există oameni normali, mia normali decât mulţi dintre noi şi voi care citiţi aici, pentru care priorităţile în lumea asta sunt cu totul altele. Motiv pentru care, mă înţelegeţi oarecum, îi cam invidiez…